Printre multele tare cu care un segment bine definit de români a rămas din anii de comunism glorios se numără şi groaza de cozi înşirate pe scări, pe trotuare, pe după blocuri, prin faţa ghişeelor. Spaima cenuşie ce le cuprinde încet, încet întreaga fiinţă când dau cu ochii de o coadă nu se poate compara cu nimic altceva, iar cei care „au prins” şi au simţit anii dinainte de 89 îmi vor da dreptate. Nu contest, sentimentul este al naibii de neplăcut, dar există ceva care mă deranjează de două ori mai tare: modul în care românii reacţionează la statul la rând, mod pe care am avut încă o dată ocazia să îl observ ieri, pe holurile unui spital din Zalău. În faţa unui cabinet, zece oameni aşteptau să fie chemaţi înăuntru. Cu siguranţă nu erau extaziaţi de plăcere că au de aşteptat, dar aveau decenţa şi bunul simţ de a păstra liniştea şi ordinea, cuvinte total străine pentru un bărbat de vreo 30 de ani, care a dat buzna în cabinet ca la el acasă. Nu a contat că i s-a atras atenţia că sunt alte persoane în faţa lui, nici că înăuntru sunt deja alţi doi pacienţi. Nu, acestui stimabil care a aterizat pe holurile albe direct cu maniere de grajd interesul şi timpul lui îi dădeau dreptul de a-şi bate joc de restul oamenilor din sala de aşteptare.
După o jumătate de oră, acelaşi spital, un alt hol: deşi asistenta cheamă la analize următoarele trei paciente femei, de pe banca de aşteptare se ridică şi o a patra, care ţine morţiş să intre în faţă pentru că trebuie să ajungă urgent la piaţă. Da. Superb. Extraordinară explicaţie şi justificare a urgenţei. Şi sunt doar două exemple dintr-o banală zi de joi, dintr-un spital orăşenesc. Nu vreau să calculez câte asemenea scene ridicole şi nesimţite se întâmplă în total în 24 de ore, din cauză că m-ar lua ameţeala şi starea de rău. Toate aceste feluri în care trecem peste orice limită şi urmă de bun simţ când trebuie să dăm prioritate celorlalţi, când trebuie să dovedim minima răbdare într-o anume situaţie îmi lasă un gust amar. Pentru mine, poveştile acestea nici măcar nu au vreun rol moralizator şi nici nu vreau să mă erijez într-un ins moralizator de la Ana la Caiafa.
Dar îmi este peste poate să înghit la nesfârşit asemenea comportamente, să le trec cu vederea, să mă prefac că nu există, că nimeni nu deranjează pe nimeni. Din contră, cred că trebuie spuse verde-n faţă şi arătate cu degetul până se vor epuiza, până cei care le poartă şi le afişează atât de falnic, dând cu tifla altora, vor renunţa la ele. De jenă, de ruşine sau, poate, pentru că nu vor mai avea loc cu ele în societatea românească.